Acolo, dupa o discutie lunga in engleza, un nene in costum imi pune o-ntrebare de baraj: “Nu vrei tu, mai bine, sa vii la departamentul de vanzari? Se castiga mult mai bine!”. “Pai, as veni, depinde ce trebuie sa fac” ii raspund dupa opt secunde de gandire. “Trebuie sa vorbesti frumos si sa te imbraci, ca mine, la costum” imi rezuma el fisa postului. Tentat de inedita perspectiva, am acceptat si am fost angajat.

Am vandut, am (fost) promovat, mi-am continuat cariera in alte cateva firme, din ce in ce mai mari si mai multinationale. Am ajuns, peste cativa ani, Country Manager la una mare de tot. Si multinationala de tot. Am crezut ca l-am apucat pe Dumnezeu de ambele picioare. “De-aici am sa ies la pensie” mi-am zis. Imi placea enorm ceea ce faceam. Mi-am largit exponential orizontul de business, am lucrat cu o echipa minunata si am invatat foarte multe.

In tot acest timp, pe parcursul unor lungi sedinte cu mine insumi, am constientizat insa si doua lucruri:
1. Regulile pe care nu le inteleg ma incorseteaza.
2. Nu pot sa ascult de un sef care nu mi-a castigat respectul.

Da, poate firea mea rebela imi dadea de furca. Poate elanul tineretii ma impingea sa ard etape. Mi-a fost greu, insa, sa accept ideea ca trebuie sa dau explicatii pentru ca am acordat clientului un discount mai mic decat cel care imi fusese aprobat. Sau sa justific in detaliu motivele pentru care echipa mea din Romania (pe atunci numai 7 oameni) nu respecta proportiile impuse de headquarter-ul american privind numarul de angajati de culoare sau cu dizabilitati. Sau sa acord unui coleg o crestere anuala de salariu de un dolar jumate, fiindca asa reiese din Excel, cheltuind in acelasi timp 10.000 de dolari (chiar daca erau banii firmei) pentru a ciopli o coloana de beton, intrucat iesirea secundara din birou era cu 2 inci mai ingusta decat prevedeau standardele companiei.

In fine, cand frustrarile acumulate n-au mai putut fi surmontate de satisfactiile, deloc mici, ale jobului, m-am hotarat sa ies. Sa-mi construiesc, pe mai departe, propriul drum.

Tranzitia la statutul de antreprenor n-a fost tocmai usoara. Masina de serviciu cu rezervorul mereu plin, laptopul si telefonul, cartea de credit fara limita de suma, salariul confortabil de la sfarsit de luna, cartea de vizita care-i facea pe politisti mult mai indulgenti cand depaseam viteza legala, toate au disparut. Au disparut si multi dintre “prietenii” de conjunctura. Sau, chiar daca n-au disparut, raspundeau mult mai greu la telefon.

Eram, pentru prima data, “on my own”. Cu experienta si cunostintele acumulate, cu cele cateva idei de business care imi incoltisera in minte, cu o masina veche si un laptop nou pe care mi le cumparasem din “pachetul de despartire”, cu trei mii trei sute de dolari pe care-am reusit sa-i retrag din cont inainte sa dea banca faliment, cu viza Schengen pe un an (in scurt timp nefolositoare) si cu putini, dar buni, prieteni pe care ma puteam baza. Si mai aveam inca ceva: hotararea de a-mi demonstra in primul rand mie ca se poate.

Mi-am inceput, asadar, cu acest modest capital, mica cruciada prin mediul de business autohton. M-am gandit, pentru inceput, sa-mi fructific experienta acumulata si sa ma pozitionez, ca si consultant, drept interfata intre companiile straine care veneau (din ce in ce mai des, in acea vreme) sa faca afaceri la noi si piata romaneasca. Si ca sa vad nemijlocit cum stau lucrurile, am trecut personal prin tot hatisul birocratic (cu mult mai incalcit atunci) al infiintarii unei firme, al obtinerii de avize si al depunerilor de bilant. Nu mi-a placut.

Am incercat, tot atunci, prin cateva parteneriate, sa ma transform intr-un fel de “hub” de servicii pentru companiile straine - de la compartimentari cu rigips la inchirieri auto si servicii de internet. Am renuntat rapid, dandu-mi seama ca, desi aveam interese comune cu partenerii mei, nu impartaseam neaparat aceleasi valori. Ori asta ma punea in imposibilitatea de a garanta eu pentru ei in fata clientului.

Am continuat insa cu conceptul pe care il aveam in minte inca de la inceput. M-am definit si pozitionat in piata ca “optimizator de business”. Imi ajut, de ani buni, clientii sa-si faca planuri pentru noile afaceri sau sa si le dezvolte, pe baze sanatoase, pe cele existente. Sa se adapteze la conditiile de piata in continua schimbare si sa fructifice, cu indrazneala dar si cu luciditate, noile oportunitati. Si pentru ca intotdeauna cel mai de pret capital al unui business il reprezinta oamenii, o componenta importanta a serviciilor pe care le ofer este cea educationala. Prin cursuri, workshop-uri si seminarii imi propun (si, cu modestie, reusesc) nu doar sa transmit concepte si informatii din diferite arii de competenta, ci sa ajut efectiv echipele clientilor sa devina mai performante.

Imi place foarte mult ceea ce fac, iar implinirea mi-o masor nu in bani, ci in zambetul satisfacut care mi se intinde, ca un serbet, pe fata la sfarsitul zilei.

Mai multe despre activitatea mea poti gasi pe site. Mai multe despre cum gandesc gasesti pe blog. Si, daca-ti place ce citesti, te-astept sa stam de vorba!

Dragos Popescu este fondator al Diagma, o companie de consultanta si servicii de resurse umane, si un cunoscut consultant in dezvotarea si optimizarea afacerilor.

Un material startups.ro. Toate drepturile rezervate.

Citeste aici  alte articole din "Jurnal de start-up".