E cu atat mai de mirare cu cat ai fost un angajat constiincios. Te ia prin surprindere, e aproape ca un exces de zel. Tu care stii ca oricum ai fost intotdeauna muncitor si ti-ai facut intotdeauna treaba, te vezi muncind si mai mult. Se poate mai mult? Ei bine, neinvatata cu jumatatile de masura, nu stiam ca se poate mai mult. Dar da, chiar se poate mai mult.

Ce pot sa va spun despre mine, si probabil e valabil pentru majoritatea antreprenorilor la inceput de drum, este ca am muncit aproape peste limitele organismului. Si toate astea fara sa simt prea mult.

De simtit, am simtit mai tarziu, peste cateva luni, cand corpul s-a revoltat un pic de tratamentul la care il supusesem. Insa, pana atunci, lucram toata ziua, veneam acasa tarziu, mai lucram si acasa, cam pana pe la 2 dimineata, dormeam cateva ore si o luam de la capat. Nu lasam niciodata nimic pe a doua zi, lucrurile trebuiau sa fie facute, si stateam sa le fac indiferent cat dura acest lucru.

In acea perioada, prietenii nu m-au mai vazut prea des, facturile la telefon mi-au crescut mult, caci singura compensare de a nu-i mai vedea, era totusi sa vorbim, printre picaturi, cand reuseam. Nici acum nu sunt foarte departe de acelasi ritm de viata, si probabil, cel putin cativa ani, pana la crestere si consolidare, asa va fi. Doar ca m-am mai obisnuit cu acest ritm, si acum stiu ca este firesc.

Iata de ce cred ca antreprenorii la inceput au o problema de personal: dincolo de problema concreta a recrutarii si a gasirii personalului specializat, este greu sa intelegi ca un angajat nu este intotdeauna dedicat, nu este intotdeauna devotat, nu este intotdeauna serios, nu este intotdeauna constiincios. Mai ales, daca ai fost angajat tu insuti, inainte de a fi antreprenor, si, mai ales, daca ai fost un angajat care isi facea treaba, ti-e greu sa intelegi un alt fel de angajat.

Iar cineva care sa inteleaga business-ul tau la fel de bine ca tine, care sa isi insuseasca felul in care vezi lucrurile, si sa le faca in acelasi mod, este aproape imposibil de gasit.

Ca sa revenim la ritmul de lucru: nu cred ca se moare de munca, apropo de o polemica de acum un an. Se moare de stres, se poate muri, banuiesc, intr-un mediu in care nu esti inteles, in care esti contrariat, de hartuire, de nemultumire. Dar de munca si oboseala nu se moare, va spun eu, pentru ca nu sunt altfel decat un om normal, si am stat ore intregi, zile la rand, multe luni una dupa alta, la munca.

Ba si mai mult, pot adauga ca unele din sarcinile mele implica deja de doi ani deplasari frecvente din Bucuresti in orase din cele mai diverse din toate colturile tarii, unele chiar foarte indepartate. E obositor, dar nu se moare. Chiar si atunci cand cadenta pare infernala.

Sa va dau doar un exemplu de program: miercuri, calatorie pentru un eveniment la Braila, plecare la 6.00 dimineata din Bucuresti. De la Braila, dupa eveniment, plecare spre Targu-Jiu, a doua zi, moderarea unui eveniment, plecare spre Drobeta Turnu Severin, pentru un alt eveniment. Intoarcere la Bucuresti vineri seara. Un week-end cu munca la Bucuresti, iar urmatoarea luni plecare spre Ialomita, eveniment, plecare la 18.00 din Urziceni spre Bistrita (peste 500 de km), unde aveam eveniment marti dimineata. Si cam asa in toate saptamanile. Drumurile, plus munca la Bucuresti.

Dar, sa revenim la inceputuri. Primul meu client a fost foarte solicitant, insa, a fost, recunosc, norocul meu. Sunt constienta ca am avut cea mai buna varianta de inceput: decat sa fac firma si sa incerc sa caut abia apoi clienti, a fost mult mai bine sa am un client deja de la inceput. Si clar ca asta merita tot efortul din lume. Merita sa te dedici complet, mai ales ca primul client are si atributia de a fi o carte de vizita pentru o companie.

Gabriela Malcinschi este manager al BTL MediaCom, companie de PR si comunicare, si are o experienta de 14 ani in presa. A absolvit cursurile Institut Universitaire Technologique, comunicare, specializarea jurnalism, la Bordeaux, in 1994.

Un material startups.ro. Toate drepturile rezervate.

Citeste aici articolele anterioare din "Jurnal de start-up".

Ce am omis sa mentionez este ca mai ajutasem prieteneste mai multi oameni sa se descurce pe spinosul teritoriu al comunicarii. Deci, promisiunea mea nu era in vant, si nici un debut. Era un debut doar in masura in care acum, toate lucrurile urmau sa fie mult mai “institutionalizate”, reglate de un contract. Si nu mai ajutam prieteneste, ci faceam servicii in urma carora percepeam sume.

Odata ce am fost prinsa de val, angrenata in lumea actiunii si obligata de imprejurari sa ma smulg din lumea intrebarilor, incertitudinilor, indoielilor, (imi fac firma, nu-mi fac firma?) lucrurile incepeau sa se contureze.

Nu am facut parte dintre cei care, in anii ‘90, pentru a profita de democratie si de libertatea de a actiona, isi deschideau firme doar ca sa fie, sa le aiba, vad ei mai tarziu pentru ce. Si mai mult, consider ca societatea romaneasca a depasit momentul respectiv (sau poate sunt eu optimista). Fac o mica paranteza, la care voi reveni in saptamanile urmatoare: tot din aceasta cauza, pentru ca nu mi-am facut firma model 1990 (“ca sa avem si noi, ca e bine”), mi-am trecut la activitate un singur cod CAEN, afirmand sus si tare ca asa e bine, ca eu asta vreau sa fac, si ca e prea putin posibil sa doresc sa deschid un chiosc vreodata daca, Doamne fereste, activitatea mea de relatii publice si comunicare nu va merge. O sa va povestesc mai tarziu si de ce incapatanarea aceasta nu a fost neaparat buna. (asta neinsemnand ca daca va creati o firma trebuie sa puneti un pomelnic de coduri CAEN – o cale de mijloc e preferabila, si am sa argumentez).

Ca sa parafrazez sintagma bine cunoscuta, m-am trezit in situatia “Avem o firma, ce facem cu ea”. O spun mai mult de dragul efectului, caci acest moment a fost depasit repede, mult mai repede decat chinurile facerii care precedasera infiintarea firmei, si aproape la fel de repede ca un gand care-ti trece prin cap o fractiune de secunda, si zboara, facand loc altui gand. Si de ce a trecut asa repede ? Ei bine, pentru ca aveam acel prim client, fata de care ma simteam datoare, pentru care doream sa ma depasesc.

Am auzit intotdeauna printre prietenii mei antreprenori cat de important este primul client in devenirea unei firme. La unul dintre ei, chiar, primul client are azi toate serviciile gratuite, in multumirea faptului ca a fost primul care a avut incredere in companie cand aceasta se afla la inceput.

Credeam ce spuneau ei, dar nimic nu e mai valoros ca atunci cand simti asta. Si trebuie sa va spun ca da, primul client este extrem de pretios. Este primul care are incredere in tine, este primul care te alege. La mine aceasta alegere a fost clara si raspicata, am avut noroc. Dar si acest noroc are un revers. Acela ca, de fapt, primul meu client ma vroia ca angajat!

Ori eu tocmai depasisem pragul mental, infiintasem firma, si aveam o pofta nebuna sa experimentez noile senzatii. A fi angajat, cel putin la momentul respectiv, cand abia facusem pasul in “noua viata”, ar fi echivalat cu un pas inapoi. Si apoi, cum sa te dai batuta cand nici nu ai intrat in lupta? Trebuia sa vad cu ochii mei si sa simt pe pielea mea noua stare de fapt.

Dar a trebuit sa consum resurse de diplomatie, de politete, de negociere, ca sa il fac pe noul client sa inteleaga ca faptul ca nu-mi doresc sa fiu angajat nu este impotriva lui, si nu inseamna nici ca voi nesocoti ce trebuie sa fac.

Pentru a-i disipa indoielile ca as fi mai putin dedicata sau disponibila ca firma prestatoare de servicii, a trebuit sa pledez urmatoarea cauza: ca firma, sunt aproape mai dedicata decat un angajat, si mai usor de controlat. Ce faci cu un angajat care nu-si face treaba? Il dai afara. Dar il dai afara imediat? Poate nu. Ii mai lasi timp, il menajezi, ii mai dai poate o sansa. Si cand te hotarasti sa-l dai afara, acest lucru dureaza. Ce faci cu o firma prestatoare de servicii care nu se tine de cuvant? Nu platesti factura. E simplu. Nu a facut serviciul, nu vine plata. E deci o relatie mult mai clara.

A trebuit sa explic toate aceste lucruri, dar folosind tot ce am eu ca resurse de diplomatie si tact. Nu trebuia sa inteleaga clientul ca e un refuz personal. Era un refuz legat pur si simplu de drumul meu in viata si de pasul pe care tocmai il facusem. Iar eu stiam ca nu-l facusem usor. N-a fost usor sa-l conving, dar am reusit, si reusita aceasta stiu ca o datorez tot faptului ca sunt comunicator.

Gabriela Malcinschi este manager al BTL MediaCom, companie de PR si comunicare, si are o experienta de 14 ani in presa. A absolvit cursurile Institut Universitaire Technologique, comunicare, specializarea jurnalism, la Bordeaux, in 1994.

Un material startups.ro. Toate drepturile rezervate.

Citeste aici articolele anterioare din "Jurnal de start-up".